Lectură în spatele retinei
In Memoriam, J.L. Borges
Bătrânul întorsese privirea spre locul în care ar fi trebuit să fie o rază de soare reflectată prin fereastra mansardei. O tristețe vie îi mângâia chipul pătruns de profunzimea gândurilor. În zilele trecute, mai percepuse câteva străfulgerări roșiatice și gălbui…acum noaptea îi invadase întreaga ființă. Știa ca va veni momentul în care va trebui să simtă lumina, să vadă soarele cu ochii sufletului, să perceapă obiectele în forma lor imaginară. Unii poate că sunt aleși să cunoască lumea de deasupra lumii, să simtă lumina cerului cu fiecare vibrație a sufletului. Era momentul în care lumea vizibilă se retrăsese în orbitele craniului lăsând locul celorlalte simțuri pentru a descopere realitatea. E o nouă lume, un alt univers se deschidea în fața lui și se răspândea cu rapiditate provocându-l să-l descopere.
Atingerea filelor cărții îi dădea o senzație stranie, necunoscută…simțea fiecare literă deși niciodată nu percepuse forma ei, doar o văzuse. Auzea parcă sunetele nașterii cuvintelor și se înfiora în fața profunzimii trărilor. Niciodată nu a fost mai sensibil, niciodată nu a pătruns obiectualul în sfera turnului său de fildeș. Acum, cu ochii stinși pentru eternitate, simte lumea, aude tăcerea, pipăie timpul și se transpune în visul existenței. Totul a avut un sens…în timp și nu deodată, ochii lui au pierdut din intensitatea luminii. Pentru un om, care a iubit cărțile mai mult decât pe sine însuși, trebuia să vină timpul acesta…al simțirii, nu al văzului. E acel moment în care cartea își citește cititorul sau își scrie autorul…momentul mânturii prin actul lecturii. Creația își caută creatorul, îl simte, îl ajută să se redescopere și să atingă starea de desăvârșire. Cum ar fi putut ajunge aici dacă destinul nu ar fi decis să-i răpească strălucirea oculară?
Cu o mișcare stângace își duce mâna spre orbită…ochiul e acolo, în locul său, dar are doar o funcție ambientală. Pleoapele acoperă tăcerea văzului, refuzul gândului de a mai trece prin transparența retinei. Mirosul lemnului de brad invadează întreaga încăpere…o altă lume se deschide minții omenești. Cerul e tot mai aproape, lumina pătrunde profund în interioritatea ființei, cunoașterea e altfel…fiecărei apocalipse îi urmează o nouă cosmogonie. Sensurile frazelor se preling în căușul sufletului, îi mângâie rănile și-i conferă un nou sens existențial. Departe de oameni, izolat în mansarda veche, cititorul își împlinește destinul. Caută, acum, dincolo de forme adevărul și esența ființării sale în realitatea concretă. Va pătrunde în spații nedescoperite, va atinge universul cu gândul și fiecare element nou va fi o altă formă de energie care-i va conferi puterea de a exista în planul materialității.
Lumină și întuneric, refulare și defulare…nu mai există limită pură, ci doar înterpătrundere a dimensiunilor existențiale. Ființa, captivă într-un trup limitat, se deschide acum, spre marile mistere ale creației.
Cândva am fost prizioner al bibliotecilor, căutam să descopăr misterul fiecărei cărți, să simt mirosul fiecărei pagini, să cuprind forma fiecărei litere. Nopțile îmi erau cuprinse de magia lecturilor, pătrundeam în vaste spații imaginare, deveneam personaj al fiecărei cărți citite. Îmi amintesc trăirile avute, atunci când eram Oedip și-mi scoteam ochii, care nu m-au ajutat să-mi recunosc mama și m-am autopedepsit să umblu, orb, prin înstrăinata lume…Știu că am fost Fedra care prin tragism și grandoare s-a pedepsit pentru păcatul incestului…Am fost un Don Quijote călătorind la infinit spre nicăieri, mă regăsesc în cele mai minunate spații culturale ale umanității.
Acum am în sufletul meu bogăția acelor lumi, a acelor timpuri de o culminație aurorală…am în arhitectura spiritului meu o bibliotecă hexagonală cu infinite spații de acces, cu holuri imense care favorizează trecerea dintr-o încăpere în alta. E suficient să citești o carte din această bibliotecă și parcă toate cărțile lumii ți se deschid în față, fiecare filă te trimite spre un alt univers, fiecare gând receptat te transpune într-o altă dimensiune și tot așa, circular, spre inifinit. Eu nu mai sunt o simplă carapace de lut, sunt dincolo de forme, mă reflect în translucidul selenar, în rubiniul solar, mă regăsesc în îngemnarea acvaticului cu etericul, mă înalț prin fanta de lumină spre transparența diafană.
Ochii…ce rol să mai fi avut ei în existența mea? La fel ca Oedip, poate nu aș mai fi puterea de a discerne între aparență și esență, între grandoare și decădere. Privirea orientată spre exterior nu mi-a mai împovărat existența, ea tocmai m-a eliberat de reziduurile unei vieți trăite în inutiliate. Pleoapa închisă mi-a irizat sufletul și am descoperit lumina întunericului și strălucirea beznei. Tot ce am descoperit în afară e acum înlăuntrul meu, mult mai profund, mult mai înalt…
Lumina crepusculară a cuprins întreg spațiul mansardei. Învăluit în strălucire, ca într-un giulgiu protector, bătrânul își așeză cartea întredeschisă pe piept, simți mirosul tainic al filelor, respiră parcă o mireasmă venită din altă lume. O liniște de dincolo de lume îi pătrunse în suflet …să fie oare acesta momentul trecerii spre un alt stadiu al ființării sale? Ca într-un ritual de rugăciune, cartea și omul păreau uniți întru eternitate. Nimic din ceea ce e omenesc nu mai răzbate în spațiul luminat de primele raze ale lunii…
Adina Sorohan
